DESPRE TRICOLORUL ROMANESC

CELE TREI CULORI ale drapelului romanesc rosu, galben si albastru sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adanci semnificatii istorice, exprimand dainuirea noastra neintrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente intre romanii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul romanesc de-a lungul intregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori rosu, galben si albastru pe drapelul romanesc s-a infaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Inaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 1842), domnitorul Tarii Romanesti. La cererea domnului muntean, sultanul a incuviintat printr-un hatiserif infatisarea steagurilor pentru navele comerciale romanesti si unitatile ostirii pamantene. Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, avand pe dansul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, avand si acesta stele si pasare cu cap in mijloc.” [1]

 

Asadar, drapelele cu care au fost inzestrate unitatile militare muntene in toamna anului 1834, primele din istoria armatei romanesti moderne, erau tricolore, avand benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. In mijlocul campului panzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, incoronata princiar si cruciata cu aur.” [2] In porunca data ostirii, cu prilejul inmanarii lor solemne, domnitorul arata, intre altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia romaneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobandeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasand a se intelege ca tricolorul reprezinta neamul romanesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se indreapta aspiratiile tuturor romanilor adunati in jurul lui.
In 1848, in toiul revolutiei, insa, tricolorul a devenit in Tara Romaneasca insemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarat ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe panza sa fie inscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4]. O luna mai tarziu, “vazand cu nu s-a inteles inca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru inchis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate in ordinea urmatoare: “langa lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu falfaind” [5].
Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat insa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adanci in lupta neamului nostru pentru unitate si neatarnare. Este semnificativa, in acest sens, precizarea facuta in zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Tarii Romanesti, intr-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut inca de mai inainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de cand anume.

 

Inlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza. El avea insa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine in aceasta alcatuire pana in anul 1867, cand punandu-se din nou problema insemnului nostru national, comisia insarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a insusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848” [7], adica vertical, in ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pana azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza in sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca: “Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai inalt. El este insusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de romani.” [8]

 

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia insemnatatii pe care o reprezinta pentru toti romanii. Este, deci, fara indoiala ca in perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrani, a tricolorului. Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

 

In cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov in 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului romanesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

 

Mergand inapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche insemnare despre tricolor, ca formand culorile Daciei, se afla in Novella XI, data la 14 aprilie 535 de imparatul Justinian (527 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie romana, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pana la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

 

Decretul imperial, care stabilea si insemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, in prima diviziune, scut rosu, in mijlocul caruia sunt vazute turnuri, insemnand Dacia de dincolo, in a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (campul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

 

In acest simbol heraldic, scutul albastru, cu insemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata inca sub stapanirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se intindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pana in secolul al VI-lea, adica fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, insemnand Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin in principiu, aflata insa in afara teritoriului detinut efectiv de catre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea in vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv campul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara indoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

 

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman in vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, intinzandu-si stapanirea in Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a insemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atat a celor de la sudul Carpatilor, cat si a celor de la nordul lor.

 

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stanga, din stema Daciei Justiniane, asezate in ordinea si in pozitia culorilor drapelului romanesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmand afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul romanesc este o mostenire de la inceputurile mileniului intai.

 

Transmise din generatie in generatie, ele dovedesc, impreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia romanilor in vatra in care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco romana, rezistenta lor in fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neintrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

 

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale inaintasilor, romanii au pastrat neintinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp indelungat despartiti in trei principate Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare cate un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamantul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].

 

Steagul Moldovei, avand bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb in lupta cu balaurul, pe cealalta parte, era de culoare rosie. Faurit probabil de Bogdan I (1359 1365), la intemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai in domnie. In timpul lui Stefan cel Mare (1457 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe incoronat de doi ingeri, stand in jilt si cu picioarele supunand un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31]. Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 1606), capturat de Mihai Viteazul, in martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14]. Calatorii poloni in trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, il mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 1819) se vad in culori doua steaguri rosii [16]. In timpul lui Mihail Sutu (1819 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17]. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 1849) avea bourul in mijloc si in fiecare colt cate un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 1856) era in intregime rosu, cu o cruce albastra in centru [19].

 

In Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben auriu, cu vremea decolorat in alb, avand la centru o acvila neagra, stand pe o ramura verde de ienupar si tinand in cioc o cruce patriarhala rosie [20]. Acelasi stindard galben alburiu e mentionat fara sa fie si descris de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21]. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, in care neindoilenic vedea intrupata glia stramoseasca, Pentru apararea careia lupta. Nici in momentele grele, nici in clipele in care era pusa in cumpana insasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, in care sortii nu i-au suras, Mihai nu s-a retras de pe campul de lupta pana nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strangandu-l la piept, l-a luat cu sine [22].

 

Acest steag cu campul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfant”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Tarii Romanesti” sub Neagoe Basarab (1512 1521) si Vlad Tepes (1456 1462) si il insotise pe Mircea cel Batran (1386 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe campurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 1352), care-l primise, la randul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la intemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu inaintasii.

 

Salvat de Mihai Viteazul dupa infrangerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 1611), ca steag al tarii in vremea domniei sale. Relatand primirea la Targoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de imparatul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben alburiu, socotit sfant, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat inainte [23].

 

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapanirea maghiara si apoi de cea austro ungara, romani ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici in evul mediu si nici in epoca moderna. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe insemnele heraclidice ale tarii, datorita imprejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie in generatie, ca expresie a vechimii si infratirii lor cu glia strabuna.

 

In sprijinul celor de mai sus, mentionam ca in perioada dominatiei maghiare, in timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au in majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine romana sunt in exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). In colectia heraclitica J. Siebmcher, de pilda, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe langa armenii, maghiare, sasesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile romanesti, care se prezinta sub forma unui scut avand ca mobile, intr-un camp intotdeauna de azur (albastru), osteni calari sau pedestri, inarmati cu spade drepte sau curbe, luptand impotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte insemne [24]. De altfel, culoarea albastra a fost introdusa si pe insemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni in Transilvania si, totodata, legaturile existente in evul mediu intre tarile romane. In stema familie Vacarescu, de exemplu, apare ca o dovada a apartenentei districtului Fagaras la Tara Romaneasca, o cetate crenelata, avand arborat, in dreapta sus, un drapel albastru [25].

 

Se poate, deci, afirma ca adunarea la un loc, pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul romanilor moldoveni, galbenul romanilor munteni si albastrul azur al romanilor transilvaneni, reprezinta o singura tara, alcatuita din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai incape nici o indoiala ca la acest adevar se gandea Mihail Kogalniceanu cand spunea, in 1867, ca tricolorul romanesc inseamna “neamul nostru, din toate tarile locuite de romani”.

 

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori intr-un singur drapel si cand s-a infaptuit acesta? Cercetarea istorica ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tarilor romanesti, care a intrunit sub sceptrul sau, in anul 1600, stapanirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.

 

Privita in contextul realitatilor politice ale vremii, unirea tarilor romane, realizata prin cugetul militar si iscusinta diplomatica a lui Mihai Viteazul, apare ca expresia concreta a polarizarii in jurul lui a intregului popor roman, ce avea constiinta unitatii sale. Tocmai existenta constiintei unitatii de neam la romanii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire intr-un singur stat, explica optiunea lui Mihai pentru infaptuirea “planului dacic”, care-si propunea sa reconstituie in forma romaneasca vechea unitate politica pe care o reprezentase Dacia in antichitate.

 

Calauzit de dorinta de a-i uni pe toti romanii sub un singur stindard, temerarul conducator, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Romanesti si Ardealului si a toata Tara Moldovei”, a faurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate romanesti, care de la el a devenit simbolul unitatii noastre nationale. Aceasta constatare se bazeaza pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat, potrivit obiceiurilor vremii, dupa batalia de la Selimbar, din 18 octombrie 1599, atat vitejilor boieri munteni cat si nobililor romani si unguri din Transilvania care i s-a alaturat. Pe diploma acordata lui Preda Buzescu, de pilda, apare un scut militar timbrat de un coif inchis cu gratii, pe care sta o coroana antica, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroana iese o flamura cu aspect de mantie, in trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul romanilor transilvaneni), galben la mijloc (steagul romanilor munteni) si rosu la stanga (steagul romanilor moldoveni) [26]. Se cunosc pana acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, in anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi [27]. Descoperirea in viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va intari afirmatia ca drapelul astfel imbinat, prin gruparea in jurul culorii galben, asezata la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost faurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Romaneasca mai intai Transilvania si apoi Moldova, a refacut in forma romaneasca integritatea vechii Dacii si a reinviat tricolorul din epoca romana, conferindu-i valoare de simbol al unitatii noastre nationale, Pentru infaptuirea uniri intr-un singur stat a romanilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pana la sacrificiul suprem al vietii sale pe campia de langa Turda, el a cimentat, astfel, aceasta unire si a sfintit drapelul national cu sangele sau.

 

Biruinta temporara din punct de vedere politico militar, izbanda lui Mihai avea sa dureze, insa, in planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupa Mihai conducerea tarilor romane au cautat, in functie de imprejurarile istorice, sa-i urmeze pilda, iar tricolorul romanesc faurit de el a fost pastrat cu sfintenie secole de-a randul si transmis din generatie in generatie, intruchipand pana azi idealul de peste veacuri al unitati tuturor romanilor.

 

In perioada de dupa Mihai Viteazul, datorita stabilitatii interne, Tara Romaneasca va continua sa indeplineasca rolul de portdrapel al luptei pentru neatarnare si al unitati romanesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atat pe plan politic, cat si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbena, reprezentandu-i pe romanii munteni, este asezata la mijloc, fiind incadrata, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastra, atestandu-se si in felul acesta ca unirea tuturor romanilor s-a facut avand Tara Romaneasca, cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politica a unitatii nationale.

 

Nesemnalat in documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare in timpul lui Matei Basarab (1632 1654), ales domn al Munteniei fara invoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sa-l mentina in scaun de teama puterii militare a tarii, precum si a aliantei cu Transilvania, aflata la randul ei in relatii de buna intelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fata de care a pastrat o atitudine demna, fiind hotarat la nevoie sa reziste cu armele. In acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria in 1643 ca turcii “se tem de Matei si-l considera aproape ca pe un al doilea Mihai Voda” [28]. Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a inlaturat doua incercari otomane, in 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

 

Desigur, domnul muntean era constient ca restaurarea deplina a independentei tarii devenea posibila numai printr-o actiune comuna a celor trei tari romanesti, capabile sa intreprinda cu succes o ofensiva de proportii care sa inlature dominatia Imperiului otoman. Iata de ce, in timpul sau, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au imbracat forma unui tratat de alianta, incheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si intarit in mai multe randuri (1637, 1638, 1640 si 1647). In pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, intre cele trei tari romanesti s-a ajuns, totusi, la un sistem de alianta comuna sub forma intelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte doua tari, iar in urma impacarii intervenite la 1644 intre domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitati mai mari de actiune comuna sub forma intelegerilor bilaterale la 1644 intre domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitati mai mari de actiune comuna. In cadrul aliantei dintre cele trei tari romanesti, incheiate in scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomana, Matei Basarab, care afirmase inca din 1632 ca “de cine ne vom teme daca tarile noastre vor pastra buna intelegere de pana acum? In afara de Dumnezeu, de nimeni” [29], se bucura de multa autoritate, contemporanii numindu-l “prea luminatul stapan si voievod al acestor tari dacice” [30].

 

Stradaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomatica a aliantelor, a unitatii tarilor romane, intrerupta prin moartea lui Mihai, n-a concretizat si in reintroducerea tricolorului, intr-o forma permisa de imprejurarile vremii, printre insemnele oficiale ale autoritatii domnesti. Se cunosc pana acum doua documente de la Matei Voda care au pecetea legata cu un snur in culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tarii romanesti, de pilda, confectionat din ceara rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numar de manastiri pamantene au fost scoase de sub inchinarea catre Locurile Sfinte, cu un snur impletit din matase rosie galbena si albastra [31]. Era si firesc ca un asemenea document, prin care se adopta o masura importanta pentru tara, o adevarata secularizare, constand din ridicarea drapelului unor manastiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de manastiri romanesti inchinate acestora, sa fie scris in limba romana, sa aiba monograma si iscalitura tricolorului, marturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independenta. Tot cu un snur de matase rosie, galbena si albastra este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se facea unele danii Manastirii Radu Voda [33] si, desigur, asemenea documente avand tricolorul drept legatura a pecetii de pergament, trebuie ca au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie ca nu ni s-au pastrat, fie ca n-au fost inca descoperite. Credem, insa, ca numai si aceste doua exemple fac pe deplin dovada ca si Matei Basarab, in conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nazuintelor de veacuri ale romanilor catre unitate si neatarnare, sintetizate in tricolor, facand din insemnul national imbold in realizarea acestora si, totodata, mijloc de a le transmite urmasilor.

 

Continuand opera inaintasilor, de aparare a intereselor tuturor romanilor, Serban Cantacuzino (1674 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tari surori si de unire a lor intr-un singur stat, sub conducerea sa, [34] voind, ca si Matei Basarab, sa-l imite in aceasta privinta pe Mihai Viteazul….. In acest scop, el a incheiat, la 1 iunie 1685, la Fagaras, “in numele traditiei de prietenie si apropiere a celor doua tari” [35] un tratat de alianta vesnica cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sa se ajute reciproc de orice lovituri indreptate impotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. In anul urmator, Serban Voda, dupa ce a mijlocit inscaunarea lui Constantin Cantemir (1685 1693), a inchinat cu acesta la Bucuresti o intelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetua dintre Muntenia si Transilvania [36].

 

Faurirea blocului antiotoman al celor trei tari romane, pe baza intelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino in anii 1685 si 1686, care a avut o mare importanta in lupta poporului nostru pentru unitate si independenta, a fost prefigurata de introducerea tricolorului pe steagul Tarii Romanesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimand idealul de unitate al romanilor de pretutindeni, se pot si astazi vedea pe steagul care l-a insotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

 

Dupa cum se stie, in anul 1683 turcii au impresurat Viena, piedica cea mai de seama in calea patrunderii lor in inima Europei, cerand si voievozilor romani, in virtutea vechilor obligatii fata de Poarta, sa participe la aceasta expeditie. Desi au fost obligati de turci sa lupte impotriva crestinilor, ei au actionat in sprijinul asediatilor, prin scoli incurajatoare sau prin interventii militare simulate [37]. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomana romaneasca e drept mascata care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnica si crestineasca. Cel mai activ in aceasta actiune a fost Serban Cantacuzino, convins ca o lovitura puternica primita de turci la Viena, departe de bazele lor, putea fi decisiva. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit intr-o masura insemnata la salvarea Vienei, oferind crestinilor ragazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevazand sfarsitul dezastruos al expeditiei, Serban Voda s-a gandit sa lase locuitorilor orasului un semn care sa le aminteasca de sprijinul prietenesc acordat de el in timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupa obiceiul romanesc al vremii, o troita, adica o cruce. El a poruncit oamenilor lui sa faca o cruce mare de stejar avand sculptata in mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineasca ce arata cat de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitatii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde isi avusese tabara [38].

 

Odata cu aceasta cruce, Serban Cantacuzino a lasat pe campul de lupta de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai tarziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus in 1937, in tara si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de matase, din trei fasi orizontale cusute intre ele cu ata galbena si are o singura fata, fiind lipsit de un suport de panza. In mijloc se afla Mantuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul imparatesc, tinand cu o mana Sf. Evanghelie deschisa, sprijinita pe genunchi, pe care se afla o inscriptie, iar cu cealalta binecuvanteaza. In dreapta Mantuitorului, sus, se afla scris in romaneste “Vitejia dreapta sa birueasca”, iar dedesubt trei stele cu cate sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului romanesc se pot si astazi usor distinge. Campul steagului este galben auriu, Haina cu care este imbracat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmantul de deasupra albastru azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul, gulerul, braul si dunga ce uneste umarul cu braul hainei Mantuitorului sunt galbene. Marginile cartii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mantuitorului. Fata, mainile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu brun sau sepia [39] Steagul trebuie sa fi avut pe cealalta fata, care astazi nu se mai poate vedea din cauza suportului de panza ce i-a fost aplicat, o cruce asemanatoare celei de stejar. Careia i-a servit cu siguranta ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tarii Romanesti [40].

 

Iata, deci, ca si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tarii dupa obiceiul vremii, printr-o scena din iconografia bisericeasca, constiinta unitati de neam, limba si teritoriu, de viata economica si spirituala, care lega pe romani din cele trei principate, ducandu-i deseori pe acelasi camp de lupta impotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sa-si puna in aplicare planul sau de lupta, deoarece a murit pe neasteptate, Serban Voda are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tari romane, deschizand calea pe care o vor urma Constantin Brancoveanu, in Muntenia si Dimitrie Cantemir, in Moldova.

 

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu (1688 1714) a avut, datorita abilitati sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tarii Romanesti.

 

Intelegand ca prin forta armelor nu va putea inlatura stapanirea turceasca, Constantin Brancoveanu a cautat, pe cararile deseori intortochiate ale diplomatiei, sa incadreze tara in marile aliante antiotomane, sa o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmarind, astfel, sa restaureze drepturile suverane ale Tarii Romanesti. Incercand sa profite atat de rivalitatea Austro turca cat si de cea ruso turca, pentru a putea pastra neatarnarea tarii, Constantin Brancoveanu a initiat sisteme de alianta si de negocieri de tratate. Tratatul pregatit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brancoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei in schimbul recunoasterii de catre acesta a independentei Tarii Romanesti. In acelasi timp, pastrand supunerea fata de Poarta, el a intretinut raporturi stranse si cu Rusia care au dus la incheierea unui tratat prevazand sprijin in vederea eliberarii de sub dominatia otomana. O intelegere asemanatoare fusese incheiata cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.

 

Este semnificativa, in acest context, prezenta tricolorului romanesc pe stema domnului muntean, alcatuita in 1695 cu prilejul acordarii titlului de principe al imperiului de catre Leopol I. Ea consta dintr-un scut in mijlocul caruia se afla un calaret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinand in mana dreapta o spada in varful careia se afla un cap de turc. Pieptarul calaretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si fraul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru [41].

 

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brancoveanu nu poate fi in nici un caz intamplatoare, daca ne gandim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean, la idealurile care i-au calauzit domnia, intre care mentinerea neatarnarii si infaptuirea unitatii romanesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmata de tragicul sfarsit, in 1714 la Constantinopol, impreuna cu cei patru fii ai sai, suportat cu demnitate si cu o remarcabila tarie sufleteasca.

 

In a doua jumatate a secolului al XVIII lea, tricolorul apare si in Moldova pe stema familiei Ghica. Uciderea de catre turci, in octombrie 1777, a lui Grigore III Ghica, aflat al a doua domnie in Moldova, dupa ce ocupase mai inainte si tronul Munteniei, pentru ca a protestat energic si in mai multe randuri impotriva anexari Bucovinei de catre Imperiul habsburgic cu acordul Inaltei Porti, a fost exprimata simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfarsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv in a exprima impotrivirea lui fata de stirbirea unitatii teritoriale si autonomiei tarii. Stema familiei Ghica cuprinde, in registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu varful in jos, fata de alte sase in pozitie inversa, iar in registrul inferior, taiat si despicat, in dreapta pe albastru, acvila cruciata de aur (galbena), iar in stanga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbena [42].

&nbs/pp;

Dupa rascoala taranilor romani din 1784, care a urmarit pe langa desfiintarea servitutiilor apasatore si emanciparea nationala, iar Horea, conducatorul ei, gandindu-se chiar, dupa cum ne informeaza traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte doua principate romanesti, inregistram la inceputul secolului XIX lea, in Tara Romaneasca, o alta mare ridicare la lupta, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei straine si cucerirea libertatii nationale.

 

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de lupta pentru neatarnarea poporului roman, atat impotriva dominatiei Imperiului Otoman ce incalcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cat si a altor imperii care isi intinsesera stapanirea asupra unor insemnate teritorii romanesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost inscris in programul ei politic, formulat in Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si in includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

 

Flamura steagului este alcatuita din doua bucati de matase, una alba si cealalta albastra, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare alba are insemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe cand cea albastra era nepictata si reprezenta spatele acestuia. In mijlocul campului alb al fetei steagului, la partea superioara, este zugravita Sfanta Treime: Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul si deasupra Sfantul Duh in chip de porumbel. In dreapta Mantuitorului se afla Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu, iar in stanga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de biruinta. Sub Sfanta troita, in mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se afla acvila cruciata, cu zborul jos, stema Tarii Romanesti.

 

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil, in cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolica de pe steag, in ordinea si gruparea lor de astazi, asa cum este corect, rosu la margine, pe mantia lunga a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatal, si albastru la hampa, pe fustanela Mantuitorului [44].

 

Tricolorul de pe flamura il regasim si pe ciucurii cu care erau impodobit stindardul. Trei la numar, impletiti din fire de matase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cat e o mica sfera de argint masiv la capete [45]. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag [46], ciucuri, spre deosebire de flamura, au fost executati fara nici o discretie in culorile nationale a caror imbinare este cum nu se poate mai expresiva, tricolorul aparand aici in toata maretia si splendoarea lui.

 

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independenta a “tot norodul romanesc”, fiind, in acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobandi noi dimensiuni in deceniile urmatoare.

 

La numai cativa ani dupa introducerea in 1834, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, in Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va inalta demna “flamura cea mare tricolora a natiunii romane”, pe care erau insemnate cuvintele “Virtutea romana reinviata”. Era un steag mare, confectionat cu o saptamana mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta ca si romani erau o natiune cu aceleasi drepturi la viata proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independenta nutrit cu ardoare de cei reuniti pe campia Blajului, numita de atunci Campia Libertatii si, in acelasi timp, simbolul unitatii nationale. Intelegandu-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe intinsul Campiei Libertatii s-a strans sub faldurile lui, carturarul Sas Stephan Ludwig Roth, aflat de fata la acea grandioasa manifestare, afirma ca “Desi drapelul national nu a fost ridicat atat de sus ca sa fie vazut de la Dunare, totusi, cunoscand comunitatea spirituala unita, cred ca fluturarea acestor culori aici, in cest loc, trebuie sa fi produs batai de inima la Bucuresti si Iasi” [47]. Traditia nationala ne informeaza ca un steag semanator, avand culorile asezate orizontal, in ordinea albastru, galben, rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu [48]. In acelasi timp, in Tara Romaneasca, asa cum aratam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, avand inscrisa deviza” Dreptate, fratie” se instituia ca steag national.

 

La mi putin de un deceniu de la revolutia pasoptista, in 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii romanilor din cele doua principate intr-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

 

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitatii romanesti, sa insufleteasca lupta pentru faurirea statului national roman modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, [49] dupa ce fusese scos din folosinta din Caimacamie, tricolorul va reapare si in Moldova in perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria in 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, ca in drumul sau spre Iasi a fost intampinat la Bacau de peste trei mii de oameni purtand pieptare cu tricolorul national al unirii, [50] iar la intrarea in capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea in frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouazeci de preoti, toti imbracati in haine negre si avand braie si cocarde tricolore [51].

 

Infaptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointa al intregii natiuni romane, incununarea luptelor purtate de atatea generatii de inaintasi si, in acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desavarsirea statului national unitar, prin unirea cu Romania a celorlalte provincii aflate sub dominatie straina, trebuie intarita printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istorica de a da viata cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de masuri care au modificat structural aspectul societatii romanesti. Intre acestea s-a inscris, la loc de cinste, reintroducerea oficiala a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.

 

Adoptarea tricolorului capata in noile conditii sensuri mai adanci, care aveau sa fie exprimate de insusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, in discursul tinut cu ocazia inmanarii noilor drapele unitatilor militare: “Steagul e Romania, acest pamant binecuvantat al patriei, stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecaruia, casa in care s-au nascut parintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodata trecutul, prezentul si viitorul tarii, intreaga istorie a Romaniei!” [52]

 

El avea inca culorile redate orizontal, in ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimata stema Principatelor Unite, iar dedesubt inscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Romanilor” [53].

 

Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor Romaniei din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sa aiba culorile asezate vertical, in ordinea albastru alaturi de hampa, galben la mijloc si rosu la margine “flotand” liber in aer, iar in centrul uneia din fete stema tarii” [54].

 

Tricolorul, astfel instituit, avea sa triumfe la 9 Mai 1877, cand Parlamentul Romaniei, intr-un glas cu intreaga natiune, a proclamat independenta noastra de stat. Ca independenta de stat a fost gandul ce domina cugetele si simtamantul ce incalzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile marete. Un intreg popor a actionat ca un singur om insufletit de o unica hotarare, sa-si cucereasca neatarnarea. Statul roman si-a cucerit independenta deplina prin sangele ostasilor sai, alaturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stapanire straina, veniti sa lupte sub stindardul tricolor al tarii in care vedeau viitoarea lor patrie.

 

Cucerirea independentei de stat a Romaniei a dat un puternic imbold miscarii de eliberare nationala a romanilor din Transilvania, constituind o premisa importanta a desavarsiri unificarii national statale, ce se va infaptui la 1 Decembrie 1918.

 

In acea memorabila zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat intalnire intre zidurile Alba Iuliei, devenita neincapatoare. Indreptandu-se din toate partile si de pe toate vaile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau calari, cu trenurile si carutele, asemenea fluviului care isi aduna apele din varsarea raurilor intr-o singura matca, miile si zecile de mii de romani, imbracati cu cele mai frumoase straie nationale, purtand steaguri tricolore confectionate din panza de casa si citind “Desteapta-te romane” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sa afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertatii lor nationale, dreptul lor de a trai liberi si demni pe stravechiul lor pamant, de a aseza temelii trainice unitatii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de alta nationalitate, pe care soarta ii asezase alaturi de ei, animati de dorinta de a cladi impreuna un viitor mai bun pentru toti fii acestui pamant, un viitor de prosperitate, intemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciproca. Erau acolo, aievea coborati parca de pe columna, din hrisoave, peceti si steme, plaiesii lui Stefan, mosnenii lui Mihai, motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptatorii pasoptisti, fauritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor intreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotarat s-o infaptuiasca. Tricolorul romanesc pastrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a inaltat demn in acea zi, indemnandu-i pe romanii din cele ptru unghiuri sa se uneasca spre a putea birui in lupta lor dreapta. De la vladica pana la opinca, mai bine de 100.000 de barbati si femei, tineri si batrani, sub faldurile tricolorului ce stralucea mandru in lumina blanda a iernii, au aclamat o zi intreaga maretul ideal implinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romani. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbanda. Asteptata si pregatita de lucrarea multor generatii, era fireasca venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv invartita, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptatii spre viitorul demn al neamului romanesc.

 

Faurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o inraurire profunda asupra intregii evolutii a societati romanesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economica, politica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei si suveranitatii patriei, pentru intarirea unitatii nationale.

 

prof. Gheorghe Vasilescu

 

NOTE BIBLIOGRAFICE:

 

1. “Buletinul – Gazeta Oficiala a Tarii Romanesti “, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144
2. “ Anuarul Principatului Tarii Romanesti”, Bucuresti 1842, p. 118
3. I. Popovici,“Organizarea armatei romane”, vol.I, Roman,1900,p. 96
4. “Anul 1848 in Principatele Romane”, Tomul I, Bucuresti. 1902, p. 567
5. Ibidem, Tomul II, bucuresti, 1902, p. 477
6. C. Cazanisteanu, “ Trei culori cunosc pe lume”, in “Magazin istoric” nr. 8/ 1967, p.36
7. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana, Insemnele domnesti, Trofee”, Bucuresti, 1903, p. 71
8. Ibidem
9. J.F. Neigebaur, “Dacien aus der Uberresten des klassichen Alterthums mit besonderer Ruksich auf Siebenbürgen. Topographische Zusammen- gestellt”, Brasov 1851
10. Marius Bizerea, “ Tricolorul romanesc peste veacuri “, “Magazin istoric”, nr. 9/1970, p. 51
11. Alex. M. Ionita, “Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate si independenta”, in rev. “Biserica Ortodoxa Romana”, nr. 11-1271984, p. 860
12. R. Rosetti, “Steaguri, prapure (polemici)”Bucuresti, 1938, p. 1-7
13. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p. 1-12
14. Anton Velea, “Steagurile Romaniei”, in “Enciclopedia Romana”, vol. I, Bucuresti, 1936, p. 76
15. P. P. Panaitescu, “Calatori poloni in tarile romane”, Bucuresti, 1930, p. 17 si 72
16. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p. 43
17. Ibidem
18. Ibidem, p. 51-53
19. Ibidem, p. 63
20. C. Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Venetia 1638, cf. P. V. Nasturel “Steagul, Stema Romana”, p. 13-14
21. Dan Cernovodeanu, “Stindardul cel mare al lui Mihai”, in “Magazin Istoric”, nr. 7 / 1975, p. 14
22. A. D. Xenopol, “Istoria Romanilor din Dacia Traiana”, vol. V, Bucuresti, 1928, p. 290
23. C. Razachevici, “Un sol imparatesc la Radu Serban”, in “Magazin istoric”, nr. 6 / 1970, p. 84-88
24. J. Siebmacher, “Grosses und altgemeines Wappenbuch,” Band IV, Theil XII, Heft 8, Nürnberg, 1898; Dan Cernovodeanu, “Stiinta si arta heraldica in Romania”, Bucuresti, 1977, p. 176
25. Emanuel Hagi Moscu, “Steme boieresti din Romania”, Buc. 1918, p. 34
26. Ibidem, p. 43
27. J. Siebmacher, cap. ”Adel von Siebenbürgen,” p. 49-206; Ion Puscariu, “Familiile nobile romane din Transilvania”, vol. I, si II, Sibiu. 1892-1895
28. Matei Vlad, ”Matei Basarab si epoca sa”, in “Magazin istoric” nr. 8 /1977, p. 39
29. I. Lupas “Documente istorice transilvane”, I,(1599-1699), Cluj 1940, p. 171
30. Matei Vlad, op. cit. p. 38
31. P. V. Nasturel, “Novo plantatio si regii Romaniei mostenitori ai imparatilor Bizantului”, in “Revista pentru istorie, arheologie si filologie”, vol. XV, 1914, p. 57-80
32. N. Serbanescu, ”Istoria manastiri Snagov”, Buc.1944, p.58
33. V. A. Urechia, “Schite de sigilografie romaneasca”, Bucuresti 1891, p. 1-17
34. N. Iorga, “Genealogia Cantacuzinilor”, Buc. 1902, p. 235-241
35. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei si Tarii Romanesti”, vol. XI. 1936, p. 224
36. I. Bianu si N. Hodos, “Bibliografia romaneasca veche” (1508-1830), vol.I, Buc. P. 263-264
37. N. Iorga, “Istoria Romanilor”, vol. IV, Buc. 1937, p. 126
38. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p. 22-28
39. Ibidem, p. 17-21
40. Ibidem, p. 29
41. Emanuel Hagi Moscu, op. cit. p. 83; Octavian George Lecca “Familii boieresti romane”, Buc. 1899, p. 96
42. Octavian G. Lecca, op. cit. p. 243
43. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p. 45
44. Gh. D. Iscru “Steagul Revolutiei din 1821”, in “Revista Arhivelor” nr. 2/1981, p. 211
45. A. Metzulescu, “Steagul lui Tudor Vladimirescu”, in “Oltenia”, nr. 6-8/1941, p. 134-138; Stf. Metzulescu, “Reprezentari si inscriptii religioase aflate pe steagurile din trecutul tarilor romanesti” (1500-1856), in “Glasul Bisericii”, nr. 9-10 / 1962, p. 923-926
46. Emil Vartosu, “despre Tudor Vladimirescu si Revolutia de la 1821”, Buc. 1947, p. 113
47. Carol Cöllner, “Stephan Ludwig Roth”, Buc. 1966, p.113-114; Stefan Pascu, “Avram Iancu”, Buc. 1972, p.85
48. G-ral Radu R. Rosetti, op. cit. p. 10
49. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p.58-59
50. Ghenadie Petrescu si D. A. Sturza, “Acte si documente relative la istoria renasterii Romaniei”, vol. IV, Buc.1899, p. 351
51. Ibidem, p. 409, 414
52. P. V. Nasturel, “Steagul, Stema Romana”, p. 78
53. Ibidem
54. Anton Velea, op. cit. p. 81

 

 

 

 

 

/pbr /

nbsp;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

2.882 views